Trebuie doar sa deschizi ochii si sa privesti lumea din jurul tau. Atunci vei intelege ca fericirea se poate gasi in lucruri mici si ca ai nevoie de atat de putin sa te bucuri. Doar atunci vei observa ca zgomotul se va transforma intr-o liniste placuta.
Facusem drumul acela cu o zi inainte si ultimii 40 de km, simteam ca nu reusesc sa-i mai termin. Astazi nu mai pedalam, priveam traseul si aproape simteam fiecare denivelare a soselei… langa mine o mama cu un copil – Era o fetita, cred ca a avea doi anisori, oboseala drumului si probabil starile mamei o faceau sa fie agitata.
Telefonul intrerupea joaca de copil cu un sunet strident si mama dadea explicatii usor exasperata probabil sotului, povestea cum tocmai a iesit din spital si recita pe de rost o reteta de parca ar fi fost medic.
Copilul, parca intelegand framantarile mamei, plangea la fiecare apel telefonic. O doamna mai in varsta incerca sa linisteasca copilul oferindu-i cateva lucruri gasite in portofel. Probabil locul stramt din microbuz si faptul ca mama nu-i acorda destula atentie, o facea pe fetita si mai agitata.
Tresar ..spun mereu ca iubesc copiii…ar fi fost cazul sa fac ceva…orice. Ma abat de la gandurile mele si o intreb pe fetita cati ani are… Intr-o limba doar de ea stiuta, sporovaieste ca un copil mare… Impreuna cu doamna in varsta reusim sa o linistim si simtim recunostiinta mamei din priviri.
Ca intr-un joc magic iti aduci aminte fiecare etapa din viata unui copil; emotia cu care o privesti pentru prima data, cum numeri secundele cand trebuie sa o duci pentru prima data acasa,, prima baie, primul scutec, bunicii care le stiu pe toate si te miri cum tu stii doar atat de putine.
Prima data cand cu emotie vrei sa il tii in brate dar e aproape cat bratul tau, cum toata lumea te sfatuieste “ai grija la gat”. Cum nu te mai saturi sa privesti acea minune, care avea sa-ti schimbe tot cursul vietii…primul zambet, primul gangurit, cum iti faci griji pentru fiecare scancet.
Ca intr-un joc de copil astepti cu sufletul la gura fiecare etapa…oare cand incepe sa manance, dar sa poata sta intre perne, oare ce va fi urmatoarea etapa? Te bucuri ca un copil cand te strange cu degetelele alea mici si fredonezi zambind, melodia care o face sa adorma linistit.
Apoi primii pasi, tresari la fiecare dezechilibru…toate astea trec fara sa clipesti, dar iti doresti cu ardoare sa vezi cat mai repede urmatoarea etapa…
Iti aduci aminte ca ai intalnit un om deosebit inainte de a fi medic, un om care a ajutat ca aceste trairi sa le simti si tu. Un om atat de modest, dar care a plecat printre ingeri…ramane doar consolarea ca a putut vedea facand primii pasi pe cea care oarecum ii datora viata…
Atunci observi ca lumea e facuta din oameni buni si rai deopotriva, ca intalnesti oameni si acestia intr-o secunda devin ingerii tai, sau oameni care nu dau nicio importanta vietii.
Intalnesti oameni care te fac sa te inclini, prin maretia lor, fara a scoate o vorba si oameni care fac doar zgomot.
Atunci intelegi cum un chip plin de bunavointa iti va ramane intiparit in minte pentru tot restul vietii si de asemeni cat de fragila este linia dintre viata si moarte.
Toate acestea te fac sa intelegi acest miracol numit viata!
Iti aduci aminte de primul cuvant, ca si cum a fost ieri – oare cand va zice mama? dar tata? – primele lucruri care o defineau ca si copil, mai apoi dezvoltarea ei ca si adult, iti aduci aminte cum ieri a devenit astazi si astepti cu nerabdare ziua de maine, toate acestea prin bunavoita unor oameni pe care i-ai intalnit intamplator, dar care aveau sa ramana in gandurile tale pentru tot restul vietii.
Cobor din microbuz adancit in ganduri si imi dau seama ca nu as schimba nimic, as retrai fiecare secunda cu aceeasi placere si aceleasi emotii, probabil doar daca as putea sa ofer mai mult unor oameni care chiar merita. Uneori ingerii sunt printre oameni.
Ofer aceste ganduri si aprecierea mea sincera, acelor oameni care s-au dedicat sa dea viata.
Acelor oameni care nu privesc rolul de infaptuitor ca pe o profesie ci ca pe un dar!
0 Comments