Am uitat să-ți scriu, te rog mă iartă!
Știu că aștepți poștașul, in fiecare zi la poartă!
Așa sunt tinerii, din vremea asta…
Mereu pe fugă, le fac pe toate în grabă!
Noi ne-am născut grăbiți și la sfârșit de zi,
Întrebi? De-ți mai rămâne timp? să te poți odihni?
Alergi grăbit spre toate și toate par să fugă,
Se scurge timpul iute, secundă cu secundă!
Până intr-o zi când tu? ai vrea să fii poștașul,
Dar e târziu se pare! Și timpul nu te iartă!
Acum ai vrea să întorci un an sau poate doi,
Dar prea grăbit ai fost să le gândești pe toate!
Îmi vin acum în minte, o mie de cuvinte,
Dar e târziu se pare, să le poți “auzi”!
Te amăgești cu gândul, că îți veghează pașii?!
Și fără să-ți dai seama, îi povestești de toate!
Copiii au crescut, sunt mari, au “timpul lor”!
Am fost să văd “căsuța”, dar peste tot e gol!
Vecinii nu erau … nici ei … pe la poartă,
Îmi este dor de “satul”, care a fost odată!
Și știi? Aș vrea să-ți spun … Doamne ce ani frumoși!
Dar e târziu se pare?! Și prea grăbit/ă am fost!
M-ai învățat din toate, cuvânt după cuvânt,
Aș vrea acum să pot, să ți le spun pe rând!
Să-ți povestesc din toate, chiar de ar fi mărunte …
Și tu să ne asculți cu zămbetul pe buze!
Privirea ta duioasă, dar fără de dojană,
Nepoții te mai “strigă:, în gândul lor te cheamă!
Noi suntem sănătoși și bine e acasă,
Acum te rog mă iartă! și graba mea o iartă!
29.Ziua XXIX - Doar ... Poezie!
0 Comments